Absolutul

ai vazut noaptea
ţi-ai muiat mânele în ea
pe degetele tale au rămas
culorile nopţii

ai vazut lumina 
ai vrut să-ţi moi mânele în ea
dar degetele tale erau noapte
nu le-ai putut găsi

ai plâns şi te-a umplut amarul
ai fugit drumurile cerului
ai obosit şi ai adormit

ai visat cuvântul
mânele ţi-au răsărit
mânele ţi-au devenit lumină

Mitul

ai visat oraşul Tar
avea străzile pline cu zâmbete calde
de după-amiază primăvăratică
avea poame şi licori divine
te desfătau mirosurile sale
erai plin
ardeai în armonia ta

te-ai trezit

ai sfâşiat Cartea Sfântă
cu ochii
ai ars-o cu nările
mintea ta a sodomizat
toate cuvintele
ţi s-a părut că amarul tău
e plin
şi oglinda băltoacei sale
zace în întunericul gândirii

Jadorowski te-a privit prin fereastră
şi acum zâmbeşte înţelegător

cine va ajunge în oraşul Tar
va visa cu ochii deschişi
cine va ajunge în oraşul Tar
va iubi
cine va ajunge în oraşul Tar
nu va mai fi

Început

am deschis ochii
fugea spre mine
era senin
l-am prins în braţe
l-am cuprins
m-a cuprins
am deschis mintea
eram în braţele Lui
trupul îmi era blajin
m-am simţit ou
mi-a zâmbit
a mirosit a flori de măr
mi-am adus aminte
de clipa păcatului
mi-am ascuns palmele
în faţă şi am plâns
ochii
mi s-au scurs
m-a cuprins
şi m-a stropit cu sângele-i
de pe tâmplele înspinate
m-a compătimit
şi m-a iubit
mi-a arătat copacul
m-a servit el însuşi
m-am topit
am intrat în ţărână
sevă am fost
măr
cunoaştere
cuvânt

Păcatul/Maestrul

ai pictat ploi
până când acidul lor
ţi-au şters amprentele degetelor
ai fumat ţigări
până când fumul lor
ţi-au umplut plămânii cu negru
ai pictat ploi cu mucul de ţigară

ai băut cognac
până când tăria lui
ţi-a dizolvat creierii în miros de crizanteme
ai iubit femeia până când iadul ei
ţi-a umplut golul şi rutina
ai băut cognacul şi-ai mirosit femeia

ai iubit rutina
ai strâns revoluţii
ai oprit toată materia în tine
ai visat cu ochii închişi
şi visând ai mai închis odată ochii

ţi-ai amestecat degetele cu părul
te-ai smuls violent locului
şi ai plâns
ai ars de viu pe toate rugurile lumii
ai însetat toate pustiurile
ai îngheţat toţi gheţarii
ai înfometat toate supermarketurile
unde să te mai cauţi?

îţi mulţumesc ţie
mărule
m-ai ucis
L-ai ucis

Vedeniile lui Ioan

m-am încâlcit
în sârmele ghimpate
de pe frunţile hristoşilor
răstigniţi pe furcele caudine

un tanc mi-a şoptit
că unchiu-meu a vândut deja
cerul
pe 50 de steluţe
şi l-a arat cu 13 brazde
pentru a creşte ploi acide
hristoşi şi nimicuri

întunericul m-a cuprins
m-am înspăimântat
şi la ceas de deşertăciune
mi-am smuls pupilele
şi I le-am dat Lui

mai bine e să rămân
cu ai mei
doisprezece
apostoli

Rugăciune

înlemnit
rămas-am de lumină
am tras flămând
ţărâna neagră în plămâni
scoarţa-mi a început
să cadă de la sine
rădăcini am prins

luminat
mi-am explodat inima
mâinile mele
vlaga mi-au scurs-o
am dat la o parte
hârtiuţele colorate şi
piatră am rămas

împietrit
un soare rostogolindu-se
s-a oprit la genunchiu-mi
înfipt în ţărâna moale
paseri s-au zdrobit
de crucea de pe pieptu-mi
aţe de fum
umplutumi-au privirea

ostenit
am început să zbor

Nuca

o nucă m-a prins în sine
pentru a mă supune edenicii torturi
embrionar
cotorul de foc s-a mirat de prezenţa mea
piatra a început a picura
şi a eliberat un ţipet de demenţă
nu m-am oprit
nu s-a oprit
am semnat pe ultima hârtiuţă a sfintei cărţi
arhanghelii au râs hidos
în timp ce sub rădăcinile împlântate adânc în aer
s-a mai rătăcit un soare
m-am jucat cu firele celor trei
până am dat de foarfecă
zâmbind am tăiat aţele
ochiul bulbucat a fugit de la ele
şi s-a suit într-o piramidă
ra nu l-a putut alunga
din cauza datoriei tot mai verzi
mi s-a făcut silă şi am spart
nuca
noaptea m-a cuprins

Lui Nietzsche

în călcâie goale merg pe sticlă spartă
cu degetele goale sparg sticla dreaptă din faţa-mi
mi-e frig şi tremur în corpu-mi de faianţă
şi rece e faianţa
pe unde cu degetele goale calc capuri moi de ghiocei
şi îi prefac în sticlă spartă
în călcăie goale merg pe sticlă spartă
bucătăria asta îmi dă senzaţii tari
O, Nietzsche... de ce ea e podul
şi nu ruşinea în faţa maimuţei?
în călcâie goale merg pe sticla spartă
e timp de-atunci, e vreme
sticla însă tot spartă rămâne
popoare ucid dumnezeul şi îl masturbează
şi din semina lui îşi construiesc viţei de aur
beau sânge ei şi nu se mai satură
casa de nebuni deja a încercat să fugă
să construim oare podul spre supremul?
nervosul pod de oameni tot mai liberi şi singuri
nu de oameni de un om de ea
e joaca
lirica e moartă moşneagul cel cu barbă albă
din energie pură de mult şi el...
noi suntem dumnezeii ea este dumnezeul...
noi suntem lumea noi suntem părţile
noi suntem calea noi suntem podul
cum de ei nu înţeleg?
li-i mai uşor oare? da e corect
adevar nu e sunt cioburi sparte de sticlă
în călcâie goale merg pe sticlă spartă
se face cald mai bine noaptea-i pe sfârşite
O, Nietzsche... tu sărmanul
eu nu o să număr minutele
îmi mulţumeşti? pentru ce?
Taci! te rog Taci!
de ce îţi baţi joc de mine? ce ţi-am făcut rău?
se reîncepe...
...
simt sub talpe cioburi moi de sticlă
un yog ofensat a rămas privindu-mă
cum moi se fac cioburile de sticlă
sub călcâiele mele goale
prea patetic de ajuns cartuşile au fost schimbate
intenţia literară e prea vădită ar trebui o literatură nouă
O, Nietzsche... tu doar mă ştii...
=) [animalic]
muzica sferelor o să ne salveze pentru perioade
nedeterminate de timp
alchimiştii o să se mire de aurul nostru
de sfârşit de zi de august de pe piele păr şi soare
buruienile înalte o să ne îngroape în cimitirul lor
precum au îngropat sutele de morminte uitate
de vreme coca-cola narcomani şi industrie
...
râurile de metal nu o să ne dea voie să trecem
peste
poate că e mai bine
dumnezeul meu-eu crede aşa
pe al meu precis că nu-l ucideţi 
precum robinson nu a putut să-l câştige pe al lui vineri
aici nu puteţi aveţi mâini scurte
nu-l mai găsiţi aşa uşor pe troţki
Ha-ha! v-aţi prins! sunt mai sus
mă piş jos şi-s bucuros şi-s lună şi-s soare şi-s eu
Ha-ha! eu merg pe cioburi moi de sticlă în călcâie goale
vă las în urmă în urmă şi zbor şi sunt liber
Ha-ha! sunt liber de voi! sunt liber!
mă uit la voi de pe pod şi-mi vine-a râde
Ha-ha! sunt sus! şi nu-s icarul vostru!
eu sunt icarul propriu!
mişei şi urâciuni!
mă bucur sincer umplu mă fac iar cald şi bine
când mă uit iar la voi iar voi râdeţi de mine!
Ha-ha! v-aţi prins! şi gata nu mai puteţi fugi!
...
eu calc pe sticlă spartă în călcâie goale
şi nu mă tem
eu joc 
sunt plin în jocul meu  

***

trăgând în plămâni ultimii stropi
de ceaţă rămasă de ieri
pe străzile oraşului 
mă voi duce în locul lui adam
să mai veghez locul unde îi va fi dat să moară
şi colindat de mările pline
de ieri şi de tine
mă voi porni în larg să secer
spicele pline de boabe măşcate de lacrimi
în cămaşa verde revoltător voi privi străzile asfaltate
căzând în genunchi mă voi ruga
râzând
şi voi porni să-mi tai aţele de care atârn
pentru a mă scălda în munţii ecuaţiilor tale
negura se va naşte subit în mine
şi-mi va ieşi prin mâinile încleştate
în crucea de pe vârf de deal
mamă şi tată îmi voi fi
voi da o sfârlă soarelui de metal
îmi voi citi cărţile începute şi
voi porni spre tine
nu mă voi teme de străzi întunecate
nici de frig întunecos nici de glod
copilul A îmi va fi ideea
rândurile de case le voi da la o parte
voi face loc soarelui în mijlocul uscatului
pentru a-l pune acolo şi pentru a veni la el
să văd cum gâze şi insecte
se vor strânge noaptea împrejurul său
aripi voi avea
şi ochi
şi linişte